Să zicem că azi a murit un om. Un medic foarte cunoscut, respectat. Ceea ce s-ar putea numi "monstru sacru" al oftalmologiei romanesti. "Profesorul" unor generatii intregi de medici specialişti pe vremea când în România se făcea şcoală. Ştiţi care au fost ştirile în principalele buletine ale televiziunilor? Sinona Senzual care a fost prinsă fără carnet în trafic. Şi, evident, clanul Butoane cu ultimele isprăvi. Nimic despre DR. Benone Cârstocea. Sau aproape nimic. Dacă ar veni ACUM sfârşitul lumii nu mi-ar părea rău. Deloc.
Nu e nimic şocant! Cu bani îţi poţi cumpărat absolut orice. Material, pământesc, pipăibil.
Dar nu-ţi poţi cumpăra zile. Poţi să ai cancer şi să mori la 102 ani. Dar poţi şi să n-apuci 60. Am fost contemporani cu un geniu aşa cum bunicii şi străbunicii au avut parte de a respira vremile altor genii. Acum nu ne dăm seama exact. Trăim vremuri povestibile.
Despre ce să scriu? Despre binefacerile unei pauze sau despre greutatea de a-mi tine un cuvant? Despre dor? Despre timpul care nu mai ajunge? Pana la urmă voi scrie despre toate astea. Dacă un singur om va citi, voi fi mulţumit.
Da. Din 1 octombrie, postări zilnice. Un nou creier, alţi neuroni, alte idei. Totul, mai curat şi mai uscat. Din 1 octombrie 2011.
Nu e un film. Asta e clar! Valurile erau reale, autobuzul care a ajuns pe o clădire de 3 etaje e adevărat. Casa urcată de ţunami pe o şcoală e o dovadă. Morţii, miile de morţi sunt acolo.
O tragedie sau o lecţie?
O întâmplare sau un avertisment?
Sunt câteva lucruri care ar trebui să ne intre bine în cap:
1. Nimic nu e sigur în viaţa asta.
2. Faptul că, în România, ni se spune că nu ne-am putea confrunta cu aşa ceva, nu trebuie să fie neapărat un adevăr.
3. Putem muri mâine. Toţi.
4. Acum spălăm maşini în faţa casei, fără să ne pese. Mâine s-ar putea să dăm în cap pentru un litru de apă stătută.
5. Lucrurile materiale nu fac doi bani. E mult mai important spiritul.
6. Credinţa în(tr-un) Dumnezeu nu e garanţia că apuci ziua de mâine.
7. Gradul de dezvoltare al unui stat nu are legătură cu şansa pe care o are în situaţii limită. Şi statele pot avea ghinion, la fel ca oamenii.
8. Centrala atomică e un lucru util. Şi, uneori, mortal.
9. Se poate muri în masă din cauze naturale. Calamităţi naturale.
10. Pământenii se cred stăpânii planetei. Fals.
Aerul irespirabil de Românie guvernată cu curu’ devine…sufocant. Am depăşit pragul psihologic al celor 20 de ani de care vorbea Silviu Brucan. El e mort, noi mai trăim. Ca să folosesc un stereotip cretin…el e într-o lume mai bună, noi…dăm 6 lei pe un litru de benzină. Dar asta nu e tot!
Acum avem dovada că roşiile cu gust de papuci de plajă sunt chiar din ce par a fi: plastic. Dar asta nu e tot! Toate legumele şi fructele sunt îndopate de chimicale până la refuz. A fi vegetarian devine, în aceste condiţii, o mare provocare. Cine apucă 30 de ani să facă un pas în faţă!
Gaddafi is the best! Omu’ are o încăpăţânare demnă de o cauză mai bună. Dar e de apreciat. Nu-l cred nebun. Joacă doar pe o carte. La risc. Nu-s mulţi care ar face asta. Dar asta nu e tot! Cică ar exista români care luptă pentru el. Pentru banii lui adică. Trăiască prietenia româno-libiană pe timp de război civil.
Postul Paştelui ne face mai buni. Am văzut asta la tv. De 8 martie femeile din Buşteni s-au bătut pentru nişte ghivece cu flori de la nea primaru’. Peste 90% din populaţie este creştină şi foarte ataşată de biserică. La fiecare mare sărbătoare apa sfinţită se obţine prin lupte. Cu jandarmii sau cu ceilalţi credincioşi. Dar asta nu e tot!
Singurul lucru care mi se pare că merge ca uns în ţara mea este teleshoppingul. De acolo şi expresia „Dar asta nu e tot!”. O auziţi mereu, la fiecare produs care, când te aştepţi mai puţin, are o caracteristică surprinzătoare. Sau o piesă în plus pe care o primeşti, obligatoriu, pe gratis. „Dar asta nu e tot” este o promisiune care te ţine lipit de ecranul televizorului. Ca să vezi ce vor ei să vezi.
În 2012 vin alegerile.
Şi, poate, sfârşitul lumii. Dar asta nu interesează pe nimeni.
Sentimentul nu este doar o stare psihică. Trebuie să privim lucrurile astea şi sub aspect fiziologic. Fiecare dintre ele generează şi reacţii vizibile: ura te încruntă, gelozia te face irascibil iar invidia te prosteşte. Toate sunt sentimente fireşti şi foarte la modă. Toate sunt încărcate de superficialitate. Toate sunt negative.
Nu trebuie să fii ultraortodox ca să înveţi să nu urăşti. Se spune că e greu să ierţi pe cineva. Este. Dar efortul face toţi banii. La fel şi cu ura. Într-un final, îţi dai seama că e inutilă. De ce să urâşti pe cineva? Că ţi-a făcut rău? Bun, e un motiv întemeiat. Ai două variante: 1. te lasă nervii şi îi răspunzi cu aceeaşi monedă şi 2. ignori şi laşi personajul să realizeze singur unde a greşit. Ambele se aplică în practică. E o alegere personală. Varianta 2 este cea mai grea. Lumea va zice că eşti un prost care îi laşi pe toţi „să te facă”. Vei câştiga pe termen lung. În varianta 1, nu este exclusă componenta penală, Doamne fereşte! Ce trebuie să înţelegem de aici este că ura e „câh”.Nimic bun, adică. Ruda mai de la oraş a urii este gelozia. De ce ruda? Păi pentru că gelozia ajunge într-un final la ură. Gelozia este ceva mai rafinată decât ura. Şi asta pentru că, în cazul geloziei, sentimentul de la care se porneşte este unul relativ frumos: iubirea. Ea, oficiala, e geloasă pe el din cauza fufei de la birou care-i face cafeaua în fiecare dimineaţă. Şi ajunge s-o urască. Şi-l va urî şi pe el. Pentru că nu e mai distant cu colega de birou. Fufa cu cafeaua e un pericol pentru relaţia lor.
Dar tot un pericol / nonpericol ar fi şi dacă oficiala ar alege indiferenţa. Însă noi preferăm ura. E facilă. Şi, aşa cum spuneam, inutilă. Cel puţin femeile urăsc sincer. Bărbaţii sunt mai primitivi. Se caftesc şi apoi merg la o bere. Friends forever!
Despre invidie am putea spune că e boală grea. Puteţi încerca chimioterapii, operaţii pe creier sau tratamente naturiste. Niciun rezultat.
Îmbracă forme diferite. La femei e vizibilă. Ele se invidiază în tăcere. Când sentimentul se acutizează, izbucneşte scandalul. Motivul e întotdeauna altul. Invidia rămîne secretă. E evident că nu se suferă una pe alta dar situaţia concretă din teren le obligă la convieţuire. Îşi aruncă miştouri înţepătoare sau se ignoră voit. Bărbaţii invidiază şi ei. Pe alţii care umblă cu bunăciuni şi pe care , evident nu le merită. „Ştoarfa dreaq, ce-o fi găsit frate la piticania aia chelioasă şi cu burtă, de-i pocneşte tricou’! A, da, are un CLK. Se explică! Invidia e, oricum, superficială şi de scurtă durată.
E posibil ca după aceste râduri, femeia să fii ieşit oleacă şifonată. Deşi toate cele trei sentimente despre care s-a făcut vorbire sunt inutile şi nimic altceva decât o pierdere de vreme, cred că femeia le dă adevărata măsură. Gândiţi-vă bine la treaba asta!
Adică noi, românii, de ce n-am avea şi noi propriul nostru vis. Americanii au. Şi, uite ce bine o duc.
Trebuie să ne stabilim, însă, unul. Ceva specific, ceva pitoresc, reprezentativ, să zicem. Să fie ceva imperativ-pozitiv, să nu semene deloc cu „deşteaptă-te române din somnul cel de moarte”. E nasol ca visul nostru să fie de genul „trezirea băăăă, că ne fură animalele din curte!”. Nu-i bine. Visul românesc s-ar putea lega de muncă. În sensul… „să nu mai muncim”. Există risc de oboseală. Iar oboseala poate „să dea în alte alea”, Doamne Fereşte!
Un alt vis posibil este să mâncăm cu toţii sănătos.
Şi „pe gratis”. Ceva mai călăuzitor ca o ceafă de porc sau câţiva dumicaţi de slăninuţă, nici că există pe lume. Însă fără porci vietnamezi! Ştiu că n-au colesterol dar, vă rog insistent să rămâneţi patrioţi. Porci crescuţi, tâiaţi şi mâncaţi de români, da?
I’m searching for „visul românesc”…searching…searching…
Asta e! Românul invizibil. Ăsta da, vis! Dacă l-am putea aplica, ar fi genial! Italienii ar rămâne fără portofele, însă pe stradă nu va fi picior de hoţ. Vom da vina pe bulgari! Parisul va continua să aibă probleme cu ţiganii, deşi ei nu vor mai exista fizic. Singura asemânare cu vremurile actuale va fi parlamentul: acolo se vor face legi, fără să fie nimeni în sală. Sunt 70-80 de Ipad-uri aprinse şi atât. Mi se pare că mă complic…Visul nostru ar trebui să fie unul mult mai…normal.
Searching…
Am intrat dimineaţă în patiseria de la parterul blocului. 4mp de cocă coaptă sub diferite nume: polonez, trigon, ştrudel. Era o coadă mult prea mare ca să nu mă întreb ce e. Şi nu era prima dată.
Aud pe cineva. „A adus fantezii, nu? Da, da. Bine, ia 6!”
Wow!
Nu era nimic himeric în afirmaţia omului. Chiar fuseseră aprovizionaţi cu fantezii. D-alea cu rahat. O colecţie de foietaj fin ca măta(sea) care avea pe post de bomboană pe colivă, o bucată de rahat colorat. Simt cum moalele capului devine din ce în ce mai moale! Mai aspiraţional de atât nici că se poate. Fantezia cu rahat este România de azi! Mi-e clar! Căutarea s-a terminat!
Ăsta este visul românesc.
Fantezia cu rahat poate fi o stemă pe un drapel. Poate fi parte a unui slogan care să ne aducă dracului turişti: România-avem fantezii cu rahat! Sau cum ar spune domnul Iliescu „wi hev ză rahat fanteziz”. Mă rog, e uşor scatologic da’ poate merge!
Fantezia cu rahat e o minune! E mai tare ca aia cu fabulospiritu’.
Această superbă expresie cu iz patiseric este ca o gagică cu măsuri 90-60-90: perfectă. Conţine în ea optimism şi speranţă. Are un polisemantism (nu e o boală) ucigător, perfect pentru România de astăzi. În plus, alăturarea cuvintelor îţi induce o stare aparte: visarea. Chiar dacă viaţa-i de rahat.
Searching…
Într-o ţară îndepărtată, tot mai îndepărtată de noi, lucrurile sunt exact ce n-ar trebui să fie. Oamenii, la rândul lor, sunt modelaţi dintr-o pastă cu o consistenţă periculos de moale. Până şi o frunză îşi lasă nervurile întipărite pe oamenii-plastilină. Un miros greu de mucegai amestecat cu igrasie te înconjoară brusc şi total, atunci când te apropii de ei. E de la vechime. Oamenii-plastilină au în spate o istorie grea. Neşansa de a fi unde sunt şi neşansa de a fi conduşi de foarte mulţi Nimeni. Conducătorul statului este cel care oferă o cale, o direcţie, o dimensiune politică. Dar el nu are ce oferi. Oamenii-plastilină au ales singuri. Şi tot singuri, suportă. Ieri s-a hotărât să taie. Ce? Orice. Azi se decide să taie dar nu de la toţi. Doar de la oamenii-plastilină de culoare maro. Sunt dizgraţioşi. Mâine? Da, şi mâine e o zi. Ei bine, pentru mâine va hotărî…mâine. Ţara, plină ochi de oameni-plastilină este încă aici. Acum nu mai miroase a mucegai, ci a fum. Ceva a luat foc. Totul a luat foc. Arde mocnit. Pocniturile surde ale vreascurilor urbane devin asurzitoare. El este în mijlocul unei intersecţii fumegânde. Elegant, disperat, dezorientat. În mâna dreaptă ţine o sticlă cu benzină care, la capăt are o cârpă îmbibată cu benzină. O aruncă spre ceea ce mai există. Explodează şi focul se întinde haotic. În mâna stângă are un instinctor din acela roşu. Fuge către foc. Zâmbeşte către foc. Stingătorul e defect. El e defect. Ţara e defectă. Oamenii continuă să se lase modelaţi.
Viteza cu care tehnologiile ne invadează viaţa este incredibilă. Vorbim de „noi tehnologii” dar până să terminăm o propoziţie, tehnologia în discuţie e deja veche. Şi asta e vizibil în special în comunicaţii şi echipamente casnice.
Isteria mondială care a cuprins populaţii de culturi total diferite este cel puţin îngrijorătoare. Iphone, Ipad, plasme, .LCD-uri şi, mult mai recent LED-uri. Mai putem fără ele? Evident că da! Dar vrem să trăim fără ele? Nu. Deci, putem dar nu vrem. E simplu.
Iphonie – dependenţa de telefonul celor de la Apple. Dacă vorbeşti mai mult despre el decât…la el eşti grav bolnav.
Ipadism – are deja o formă cronicizată datorită istoricului şi experienţelor cu telefonia. Ipad-ul trebuie utilizat indiferent dacă ai sau nu nevoie de el. Fii cool, ce dracu!
Plasmofilie – chiar dacă nu te uiţi la televizor e bine să ai măcar două în casă. Diagonala de 82? Eşti nebun? Vrei să facă vecinii mişto de tine? 120 cel puţin. Şi nu plasmă că d-aia are tanti Rodica, femeia de serviciu de pe scară. LED, frate! Se vede..ceas. Costă mult dar de-aia sunt bănci, ca să iei credit!
Din păcate n-am sesizat la nimeni dependenţa de carte. E şi asta o boală. Se numeşte culturalism. Însă noi suntem un popor sănătos din acest punct de vedere.
