Trăim sfârşitul! Asta e senzaţia pe care cei mai mulţi o au. Problema e că nu ştim al cui sfârşit? Al lor sau al nostru. Prin „lor”, înţeleg tot ce înseamnă politician ineficient şi prost. Adică fac referire la toţi cei din linia întâi. Prin „noi” înţeleg…noi.
Mă întreb cine şi cum dracu îi alege. Imi imaginez un concurs, desfăşurat într-un garaj imens, undeva la margine de oraş. Zonă industrială. Acolo se dau diferite probe: cine nu ştie să facă nimic, cine n-a realizat nimic concret în viaţă, cine minte privind în ochi, care fură atât de fin încât pare că face afaceri. Plus încă multe alte probe. Cei cu IQ peste 40 de puncte sunt eliminaţi din start. Cei suspectaţi de inteligenţă cronică sunt internaţi în centre speciale. După concurs, se alcătuieşte un Top 100-proştii proştilor. Ei bine, din ultimii 20, se formează un guvern, se alege un preşedinte. Un preşedinte care să fie al tuturor, desigur. Un guvern de Colecţie pe care să nu-l uite nimeni prea curând. O colecţie de puroi, în care a fi cel mai prost şi mai incompetent devine o politică de stat. Şi asta fără ca statul în sine să aibă vreo vină. Colecţia de puroi nu are culoare politică, deşi miroase a cadavru-n putrefacţie. De 20 de ani, în acel garaj de la periferia unui oraş se fac guverne. De 20 de ani, elita politică pute îngrozitor.
Religia are o problemă. Nu Dumnezeu, ci religia, preoţii. Trăim şi vorbim o tragedie pe care o vom uita foarte greu: dezastrul de la maternitatea din Giuleşti.
Patru suflete au plecat de aici. Alţi şapte copii aşteaptă un semn: rămân sau pleacă şi ei. O chestiune de soartă. Atât.
Cei patru micuţi nu vor putea fi înmormântaţi cu slujba ţinută de preoţi. Pentru că nu sunt botezaţi, spun preoţii. DE CE? DE CE NE ÎNCURCĂM ÎN DOGME? Avem de-a face cu câteva suflete nevinovate, suflete vii! De ce, Religia le refuză plecarea de pe Pământ? Care este raţiunea logică pentru care un preot ar refuza o slujbă de înmormânatre, nu pentru un sinucigaş, ci pentru un mic om nevinovat?
Cred că avem o problemă. Nu sunt un necredincios dar ceva nu este în regulă.
Şoferul care te calcă pe trecerea de pietoni, să facă puşcărie.
Asistenta care nu supraveghează nişte bebeluşi fără apărare, să facă puşcărie.
Doctorul care condiţionează actul medical cu sume de bani, să facă puşcărie.
…………………………………………………………………………………………………………..
Pedepsele simbolice date (mustrări şi condamnări cu supendare) au dus la o lipsă criminală de responsabilitate. „Şi? Ce-o să-mi facă?
Nu mai daţi vina pe Stat. De vină este calitatea oamenilor care îl conduc / compun. O ţară puternică se bazează pe un stat puternic. Din păcate ne lipsesc oamenii. Deşi există, lipsesc. Cum e posibil aşa ceva? Simplu. Eşaloanele 1-3 ale puterii, mustesc de cretini şi dobitoci cu diplomă.
PS: Toţi freneticii care se opun regimului Traian Băsescu (pe bună dreptate), ignoră un lucru: Băsescu se duce…când s-o duce. Vine PSD sau PNL sau PRM. Şi? Şi dacă vin ăştia ce?
Se simte foarte tare lipsa unei căi viabile pentru România. Asta dacă nu luăm în calcul un regim în care prefecţii să fie militari de carieră iar preşedintele, un colonel sau general cu gândire clară şi strategică. După 20 de ani e o idee la care merită să ne gândim serios. Măcar pentru 2-3 ani.
Cine are tupeu, să citească până la capăt! Şi să comenteze!:)
Un ţinut îndepărat şi locuit de nişte arătări ciudate, aproape ca oamenii. 22 de milioane, după Recensământ. O lume caracterizată prin agitaţie extremă, involuţie cronică şi multă frunză, tăiată mărunt, spre deplina saturaţie a maidanezilor. Cea mai mare dintre frunze a ajuns, pentru o clipă, vedetă. Cineva a pus-o pe steagul ţinutului, cu gândul că cei care o văd, se vor repezi să vină să viziteze frumoasele locuri (numite cândva Eterne şi Fascinante). Frunza n-a adus călători dar a adus un scandal, pe motiv că cineva fusese original cu multe veacuri înainte. Frunza s-a uscat şi a căzut. Nu pe jos, ci în dizgraţie.
Ţinutul însă a rămas „cu naframa-n vârf de băţ” iar viaţa locuitorilor săi a continuat nestingherită.
Se numeşte Ţinutul de 6, după ocupaţia principală a aşa-zişilor lui locuitori: practic, toată lumea pândeşte să nu fie văzută când fură ceva. Ce? Orice.
Ţinutul de 6 are locuri superbe la care nu ai cum să ajungi. Ţinutul de 6 are oameni pregătiţi dar care muncesc în alte Părţi Străine. Ei bine, Ţinutul de 6 are oameni de Stat. Aceştia ţin de 6 cel mai mult, pentru că sumele pe care le au în grijă sunt foarte mari.
Sunt specia cu cea mai mare adaptabilitate de pe planetă. Nimeni nu i-a putut întrece. La putere, ţin de 6, în opoziţie cu puterea, ţin de…fotoliul de Parlamentar. Da, Ţinutul de 6 are şi un Parlament. Cu siguranţă, cea mai inutilă invenţie a demosului. Inutilă în Ţinutul de 6. La alţii funcţioneză. Nişte indivizi inerţi, bine mâncaţi, suficienţi. Până să ajungă în Parlamentul Ţinutului de 6, niciunul nu a făcut nimic concret, niciunul n-a construit ceva. Da! Dar a promis că va face! De 20 de ani, clasa politică a Ţinutului de 6, se chinuie să ajungă la nivelul anului 1989, când, printr-o izbitură revoluţionară regimul lui Nicolaus Ceauşaescus a fost răsturnat şi înlocuit cu Nimic.
Nici economia, nici politica n-au mai atins nivelurile de eficienţă, autoritate şi respect din Epoca de Aur.
Dar ei, oamenii de Stat din Ţinutul de 6 sunt aici. Nu pot fi acuzaţi că sunt inteligenţi. Nu pot fi condamnaţi că au puterea. Locuitorii Ţinutului i-au ales. Acum îi suportă. De 20 de ani! Aceleaşi feţe. De 20 de ani! Aceeaşi răcitură politică ce-şi tremură gelatina în faţa electoratului din Ţinut.
La putere se fură. Aşa a fost mereu. În opoziţie se trăncăne. Aşa a fost mereu. În popor? Se freacă menta. Aşa a fost mereu.
O gâlceavă specifică acestui loc se petrece acuma între două personaje aproape politice dintr-un partid care a ţinut şi el, odată, de 6. Personajele sunt: Blegzilla (zis şi Mircea Geoană, poate cea mai fraieră specie de om politic cu uşoare urme de inteligenţă) şi Procurorul (zis şi Victor Ponta, fost împărţitor de justiţii în Ţinut). Ei clevetesc pentru nişte interese personale: care să fie mai şef peste tribul PSD. Timp în care, Ţinutul Nostru se luptă cu nedreptăţi sociale demne de epoca fanariotă.
Două personaje secundare, într-o piesă de Teatru Antic jucat la lumina lumânărilor. Atmosferă de parastas. Vrea cineva să fie cadavrul? Da. Poporul.
Apa este viaţă! Dar nici în halul ăsta! Şi nu atât de aproape de mine! Şi nu aşa multă! Accept o picătură! Două! Bine, hai, trei! Nici măcar nu e de ploaie. Apă de ploaie. Iese din mine şi e sărată! Mă acoperă precum apa mare Moldova, cu 165 de litri/mp.
Şi are tupeu! Nici măcar nu întreabă: fratele meu, pot să mă iţesc prin pielea matale? Nici vorbă! Iese ca nesimţita şi curge! Deja picăturile de transpiraţie fac o monstroasă coalţie şi băltesc într-o conjuraţie dermatologică. Insuportabil! Sunt tot o reţea de râuri repezi în care transpiraţia învolburată şiroieşte provocând un gâdilat enervant. Curgeţi fetelor, că nu mai aveţi mult de trăit! Stimatele mele picături de transpiraţie vi se pregăteşte ceva! Ei, bine, un duş! Un duş mortal!
Isterie generală pe tema brand-ului de ţară. Megastatul care şi-a impus eticheta „made in China” până şi pe harta tipărită a Statelor Unite, ne-a fost gazdă bună pentru un „start-up circus”, să-i zic aşa.
Mioriţă laie, laie bucălaie…evident că am făcut-o iar de oaie. Nu sunt mirat câtuşi de puţin că incompetenţa la vârf este politică naţională în ultimii 20 de ani. Iar asta cu turismul ţine de logica grupei mijlocii de la grădiniţă.
Întâi repari prin ţară (eventual faci curat prin grdina carpaţilor) şi apoi te pui pe promovat! E clar! De arătat avem ce arăta.
Practic brandingul (a ajuns şi bunică-mea de 92 de ani să-l pronunţe) este ca şi cum ai împacheta o cămaşă de 10 euro într-un ambalaj de 30 de euro. Din cauza ambalajului cămaşa, de calitate, de altfel, va părea în ochii omului, o achiziţie nemaipomenită. O piatră funerară banală, căreia îi agăţi o poveste, devine obiectiv turistic imediat!
În cazul României, comparaţia cu cămaşa nu merge. La noi, aşa cum e practicat acuma, brandingul este ca o gagică bună şi ultra parfumată care n-a mai văzut un duş de trei săptămâni! Te atrage. Te apropi de ea. Un iz de Prada te învăluie misterios. Opreşte-te că mori! E vital să rămâi cu prima bună impresie!
Sunt eminamente convins că România are nevoie de promovare mai întâi printre noi. Suntem cel mai aproape de ea! Şi totuşi facem 4-5 ore de la Constanţa la Bucureşti iar de la mare, ca să ajungi în Sighişoara cu amanta/soţia ai nevoie de 300 de lei (CFR, dus-întors). Un program naţional care să încurajeze turismul intern, să mişte banii în interior, n-ar strica deloc! Dar cine să-l facă?
Plus că fugim ca dracu de tămâie de termenul patriot! Încet-încet trebuie să învăţăm să ne iubim pământul pe care-l locuim! Nu suntem nici mai buni, nici mai proşti ca alţii. Ba, la o analiză obiectivă şi atentă s-ar putea să observăm că suntem peste multă lume, trăitoare pe planeta asta!
Dacă excludem ghinionul de a avea numai conducători prost inspiraţi sau de-a dreptul proşti, în ultimii 20 de ani, poate că mai avem o şansă!
Nu mai lungesc vorba (voi reveni cândva pe acest subiect) vreau să vin în întâmpinarea Ministerului de resort, cu câteva propuneri de slogan, care să exprime bine, clar şi frumos ceea ce trebuie exprimat. Şi, apropo, spun şi eu alături de alţii că BRAND DE ŢARĂ, NU ESTE ACELAŞI LUCRU CU SLOGANUL, PROŞTILOOOOOOR!
Iată propunerile:
România-ce ţară, frate!
Romania-an impossible country!
Romania-country disappears. Visit as it’s there!
Romania-it’s not your Garden!
Pentru încă 826.000 de euro fac şi sigla! 
