Căsătoria prin deces

Lipsa de chef şi inspiraţiune a determinat pauza de aşternut cuvinte pe acest blog. Şi subiectul acestui mic post de bună regăsire nu este nicidecum trist ori morbid. Sau, mai rău, cu ceva gânduri negre, d-alea de le zice sinucigaşe.
Naşterea, căsătoria şi moartea sunt cele trei stări importante ale „ciocnirii” noastre cu planeta Pământ. Nimic nou, până aici. De mii de ani, aceste momente sunt marcate prin ceremonii speciale, care să-i facă pe cei implicaţi să nu le uite niciodată.
Trecem peste epocile pietrei, fierului, Ceauşescu, Iliescu şi chiar Băsescu. Ajungem azi.
E greu să ştii ce se întâmplă exact. Dacă eşti în casă, auzi brusc un cor de claxoane. „Cine-o mai fi murit?”, vorba buncă-mii. Mă uit pe geam. Nu murise nimeni. Era o nuntă iar oamenii păreau veseli, mireasa zâmbea dintr-un Hummer galben…deci decesul nu se confirmă.
În centru, trafic „de coşmar”, ca să scriu aşa ca pe la televizor. De undeva de pe bulevard, din spatele meu, încep claxoane. Numi dau seama ce poate fi şi mă gândesc la isteria unor şoferi care se claxonează înainte de a se bate. Claxoanele continuă si sunt deja convins că un alt cuplu a decis să-şi pună pirostriile. Şi ştiu, ştiu…aşa se face. Se claxonează ca să ştie toată lumea că el o iubeşte până când moartea îi va despărţi. Coloana de maşini ajunge-n dreptul meu. Toate autoturismele au prosoape la oglinzile retrovizoare. Şi maşina mortuară are. Nu s-a căsătorit nimeni. Tocmai a murit. Şi probabil că răposatul stătea pe undeva prin apropiere, că aşa se face: când convoiul funerar ajunge în cartierul sau pe strada decedatului se dau claxoane. În semn de respect şi aducere aminte, probabil.
Nu pot înţelege de ce această „gestică de masă” trebuie neapărat să fie bifată la ceremonii. Practic, diferenţa dintre nuntă şi îngropăciune este că la convoiul celei din urmă, o persoană nu mănâncă. Şi nici nu mai bea. Niciodată.