Nu fizic. Nu psihic. Sau poate psihic, puţin. Dar sigur, metafizic. O înţepeneală inexplicabilă a neuronilor s-a instalat în cutia care nu i-a aparţinut niciodată Pandorei. Cine ar vrea un craniu gol al unui viu? Se întâmplă lucruri care merită notate, scrise, apreciate sau depreciate. Ea, o ea, continuă să mă bântuie şi, poate, blocajul i se datorează într-o măsură destul de mare. Încerc să deduc, să înţeleg, să anticipez. Inutil. Încerc să visez, să influenţez mental, să mă rog. Degeaba. Viaţa trebuie trăită exact în parametri în care a fost gândită acolo. Acolo unde ni se gândesc tuturor vieţile. Şi acum Păunescu. Nici măcar despre el n-am putut scrie la timpul plecării sale Dincolo. N-am putut. L-am cunoscut personal în urmă cu vreo 10 ani pe când venise la mare cu Cenaclul Totuşi Iubirea. Nu era ca pe vremurile „Flacării”- despre care ştiam de la ai mei şi din presa ultimilor ani. Dar era frumos. Un folk sincer şi câteva mii de oameni fericiţi. Şi căldură. Căldura era Adrian Păunescu. Un magnet. Aşa l-am perceput şi aşa-l simt şi acum. Am făcut câteva fotografii foarte frumoase, nişte portrete pe care, dacă le-aş găsi, le-aş publica aici sau aiurea. Să pleci la 67 de ani nu-i bine deloc. Dar să marchezi o ţară întreagă cu prezenţa ta este excepţional. Nu are de ce să fie supărat. Atât a trebuit să fie. Plus că, noi, nu avem nici un motiv să-l uităm. Adrian Păunescu există.
