Adică noi, românii, de ce n-am avea şi noi propriul nostru vis. Americanii au. Şi, uite ce bine o duc.
Trebuie să ne stabilim, însă, unul. Ceva specific, ceva pitoresc, reprezentativ, să zicem. Să fie ceva imperativ-pozitiv, să nu semene deloc cu „deşteaptă-te române din somnul cel de moarte”. E nasol ca visul nostru să fie de genul „trezirea băăăă, că ne fură animalele din curte!”. Nu-i bine. Visul românesc s-ar putea lega de muncă. În sensul… „să nu mai muncim”. Există risc de oboseală. Iar oboseala poate „să dea în alte alea”, Doamne Fereşte!
Un alt vis posibil este să mâncăm cu toţii sănătos.
Şi „pe gratis”. Ceva mai călăuzitor ca o ceafă de porc sau câţiva dumicaţi de slăninuţă, nici că există pe lume. Însă fără porci vietnamezi! Ştiu că n-au colesterol dar, vă rog insistent să rămâneţi patrioţi. Porci crescuţi, tâiaţi şi mâncaţi de români, da?
I’m searching for „visul românesc”…searching…searching…
Asta e! Românul invizibil. Ăsta da, vis! Dacă l-am putea aplica, ar fi genial! Italienii ar rămâne fără portofele, însă pe stradă nu va fi picior de hoţ. Vom da vina pe bulgari! Parisul va continua să aibă probleme cu ţiganii, deşi ei nu vor mai exista fizic. Singura asemânare cu vremurile actuale va fi parlamentul: acolo se vor face legi, fără să fie nimeni în sală. Sunt 70-80 de Ipad-uri aprinse şi atât. Mi se pare că mă complic…Visul nostru ar trebui să fie unul mult mai…normal.
Searching…
Am intrat dimineaţă în patiseria de la parterul blocului. 4mp de cocă coaptă sub diferite nume: polonez, trigon, ştrudel. Era o coadă mult prea mare ca să nu mă întreb ce e. Şi nu era prima dată.
Aud pe cineva. „A adus fantezii, nu? Da, da. Bine, ia 6!”
Wow!
Nu era nimic himeric în afirmaţia omului. Chiar fuseseră aprovizionaţi cu fantezii. D-alea cu rahat. O colecţie de foietaj fin ca măta(sea) care avea pe post de bomboană pe colivă, o bucată de rahat colorat. Simt cum moalele capului devine din ce în ce mai moale! Mai aspiraţional de atât nici că se poate. Fantezia cu rahat este România de azi! Mi-e clar! Căutarea s-a terminat!
Ăsta este visul românesc.
Fantezia cu rahat poate fi o stemă pe un drapel. Poate fi parte a unui slogan care să ne aducă dracului turişti: România-avem fantezii cu rahat! Sau cum ar spune domnul Iliescu „wi hev ză rahat fanteziz”. Mă rog, e uşor scatologic da’ poate merge!
Fantezia cu rahat e o minune! E mai tare ca aia cu fabulospiritu’.
Această superbă expresie cu iz patiseric este ca o gagică cu măsuri 90-60-90: perfectă. Conţine în ea optimism şi speranţă. Are un polisemantism (nu e o boală) ucigător, perfect pentru România de astăzi. În plus, alăturarea cuvintelor îţi induce o stare aparte: visarea. Chiar dacă viaţa-i de rahat.
Searching…
Într-o ţară îndepărtată, tot mai îndepărtată de noi, lucrurile sunt exact ce n-ar trebui să fie. Oamenii, la rândul lor, sunt modelaţi dintr-o pastă cu o consistenţă periculos de moale. Până şi o frunză îşi lasă nervurile întipărite pe oamenii-plastilină. Un miros greu de mucegai amestecat cu igrasie te înconjoară brusc şi total, atunci când te apropii de ei. E de la vechime. Oamenii-plastilină au în spate o istorie grea. Neşansa de a fi unde sunt şi neşansa de a fi conduşi de foarte mulţi Nimeni. Conducătorul statului este cel care oferă o cale, o direcţie, o dimensiune politică. Dar el nu are ce oferi. Oamenii-plastilină au ales singuri. Şi tot singuri, suportă. Ieri s-a hotărât să taie. Ce? Orice. Azi se decide să taie dar nu de la toţi. Doar de la oamenii-plastilină de culoare maro. Sunt dizgraţioşi. Mâine? Da, şi mâine e o zi. Ei bine, pentru mâine va hotărî…mâine. Ţara, plină ochi de oameni-plastilină este încă aici. Acum nu mai miroase a mucegai, ci a fum. Ceva a luat foc. Totul a luat foc. Arde mocnit. Pocniturile surde ale vreascurilor urbane devin asurzitoare. El este în mijlocul unei intersecţii fumegânde. Elegant, disperat, dezorientat. În mâna dreaptă ţine o sticlă cu benzină care, la capăt are o cârpă îmbibată cu benzină. O aruncă spre ceea ce mai există. Explodează şi focul se întinde haotic. În mâna stângă are un instinctor din acela roşu. Fuge către foc. Zâmbeşte către foc. Stingătorul e defect. El e defect. Ţara e defectă. Oamenii continuă să se lase modelaţi.
Viteza cu care tehnologiile ne invadează viaţa este incredibilă. Vorbim de „noi tehnologii” dar până să terminăm o propoziţie, tehnologia în discuţie e deja veche. Şi asta e vizibil în special în comunicaţii şi echipamente casnice.
Isteria mondială care a cuprins populaţii de culturi total diferite este cel puţin îngrijorătoare. Iphone, Ipad, plasme, .LCD-uri şi, mult mai recent LED-uri. Mai putem fără ele? Evident că da! Dar vrem să trăim fără ele? Nu. Deci, putem dar nu vrem. E simplu.
Iphonie – dependenţa de telefonul celor de la Apple. Dacă vorbeşti mai mult despre el decât…la el eşti grav bolnav.
Ipadism – are deja o formă cronicizată datorită istoricului şi experienţelor cu telefonia. Ipad-ul trebuie utilizat indiferent dacă ai sau nu nevoie de el. Fii cool, ce dracu!
Plasmofilie – chiar dacă nu te uiţi la televizor e bine să ai măcar două în casă. Diagonala de 82? Eşti nebun? Vrei să facă vecinii mişto de tine? 120 cel puţin. Şi nu plasmă că d-aia are tanti Rodica, femeia de serviciu de pe scară. LED, frate! Se vede..ceas. Costă mult dar de-aia sunt bănci, ca să iei credit!
Din păcate n-am sesizat la nimeni dependenţa de carte. E şi asta o boală. Se numeşte culturalism. Însă noi suntem un popor sănătos din acest punct de vedere.
Parcă suntem teleghidaţi. Degeaba planeta asta ţine pe ea sute de naţii, miliarde de oameni care, teoretic, sunt diferiţi.
Suntem perfect identici. Suntem miliarde de gemeni, dacă pot spune aşa. Şi iată că pot.
Trăim după aceleaşi stereotipii care nu ţin cont nicicum de culoarea pielii. E obligatoriu ca, de Crăciun, să te bucuri! De ziua îndrăgostiţilor, să iubeşti! De Bobotează să te arunci în apa rece ca gheaţa ca să înşfaci crucea aruncată de Întâi-credinciosul locului. Dacă nu eşti în stare să suporţi apa rece, ai o altă şansă extraordinară: să participi la o bătaie între credincioşi: pentru apă sfinţită, sau ca să-ţi „întingi”(sic!) cardul prin moaştele nici nu mai contează cui. Dar pentru asta, aşteaptă o sărbătoare mai mare, cu vad…duhovnicesc. Să ajutăm, să dăruim, să fim buni până la extrem. Dar nu tot timpul! Că devine obicei. Nimeni nu mai vorbeşte, cu relaxare şi mintea luminată, de tradiţii, de spirit. Ne bălăcim într-un comercial care, la un moment dat, ne va ucide. Creaţia îşi va elimina creatorul, îl va birui.
N-a venit sfârşitul lumii, în sensul în care-l aşteptam. Adică ceva apocaliptic, aşa cum vedem prin filmele americane pentru idioţi. Şi, pare-se, nici nu vine. Mai avem timp gârlă.
Putem fi ipocriţi, răi, putem urî intens. Cam 350 de zile pe an. În rest, ne putem minţi că suntem nişte îngeri.
