Pompierul-piroman

Într-o ţară îndepărtată, tot mai îndepărtată de noi, lucrurile sunt exact ce n-ar trebui să fie. Oamenii, la rândul lor, sunt modelaţi dintr-o pastă cu o consistenţă periculos de moale. Până şi o frunză îşi lasă nervurile întipărite pe oamenii-plastilină. Un miros greu de mucegai amestecat cu igrasie te înconjoară brusc şi total, atunci când te apropii de ei. E de la vechime. Oamenii-plastilină au în spate o istorie grea. Neşansa de a fi unde sunt şi neşansa de a fi conduşi de foarte mulţi Nimeni. Conducătorul statului este cel care oferă o cale, o direcţie, o dimensiune politică. Dar el nu are ce oferi. Oamenii-plastilină au ales singuri. Şi tot singuri, suportă. Ieri s-a hotărât să taie. Ce? Orice. Azi se decide să taie dar nu de la toţi. Doar de la oamenii-plastilină de culoare maro. Sunt dizgraţioşi. Mâine? Da, şi mâine e o zi. Ei bine, pentru mâine va hotărî…mâine. Ţara, plină ochi de oameni-plastilină este încă aici. Acum nu mai miroase a mucegai, ci a fum. Ceva a luat foc. Totul a luat foc. Arde mocnit. Pocniturile surde ale vreascurilor urbane devin asurzitoare. El este în mijlocul unei intersecţii fumegânde. Elegant, disperat, dezorientat. În mâna dreaptă ţine o sticlă cu benzină care, la capăt are o cârpă îmbibată cu benzină. O aruncă spre ceea ce mai există. Explodează şi focul se întinde haotic. În mâna stângă are un instinctor din acela roşu. Fuge către foc. Zâmbeşte către foc. Stingătorul e defect. El e defect. Ţara e defectă. Oamenii continuă să se lase modelaţi.