Sentimentul nu este doar o stare psihică. Trebuie să privim lucrurile astea şi sub aspect fiziologic. Fiecare dintre ele generează şi reacţii vizibile: ura te încruntă, gelozia te face irascibil iar invidia te prosteşte. Toate sunt sentimente fireşti şi foarte la modă. Toate sunt încărcate de superficialitate. Toate sunt negative.
Nu trebuie să fii ultraortodox ca să înveţi să nu urăşti. Se spune că e greu să ierţi pe cineva. Este. Dar efortul face toţi banii. La fel şi cu ura. Într-un final, îţi dai seama că e inutilă. De ce să urâşti pe cineva? Că ţi-a făcut rău? Bun, e un motiv întemeiat. Ai două variante: 1. te lasă nervii şi îi răspunzi cu aceeaşi monedă şi 2. ignori şi laşi personajul să realizeze singur unde a greşit. Ambele se aplică în practică. E o alegere personală. Varianta 2 este cea mai grea. Lumea va zice că eşti un prost care îi laşi pe toţi „să te facă”. Vei câştiga pe termen lung. În varianta 1, nu este exclusă componenta penală, Doamne fereşte! Ce trebuie să înţelegem de aici este că ura e „câh”.Nimic bun, adică. Ruda mai de la oraş a urii este gelozia. De ce ruda? Păi pentru că gelozia ajunge într-un final la ură. Gelozia este ceva mai rafinată decât ura. Şi asta pentru că, în cazul geloziei, sentimentul de la care se porneşte este unul relativ frumos: iubirea. Ea, oficiala, e geloasă pe el din cauza fufei de la birou care-i face cafeaua în fiecare dimineaţă. Şi ajunge s-o urască. Şi-l va urî şi pe el. Pentru că nu e mai distant cu colega de birou. Fufa cu cafeaua e un pericol pentru relaţia lor.
Dar tot un pericol / nonpericol ar fi şi dacă oficiala ar alege indiferenţa. Însă noi preferăm ura. E facilă. Şi, aşa cum spuneam, inutilă. Cel puţin femeile urăsc sincer. Bărbaţii sunt mai primitivi. Se caftesc şi apoi merg la o bere. Friends forever!
Despre invidie am putea spune că e boală grea. Puteţi încerca chimioterapii, operaţii pe creier sau tratamente naturiste. Niciun rezultat.
Îmbracă forme diferite. La femei e vizibilă. Ele se invidiază în tăcere. Când sentimentul se acutizează, izbucneşte scandalul. Motivul e întotdeauna altul. Invidia rămîne secretă. E evident că nu se suferă una pe alta dar situaţia concretă din teren le obligă la convieţuire. Îşi aruncă miştouri înţepătoare sau se ignoră voit. Bărbaţii invidiază şi ei. Pe alţii care umblă cu bunăciuni şi pe care , evident nu le merită. „Ştoarfa dreaq, ce-o fi găsit frate la piticania aia chelioasă şi cu burtă, de-i pocneşte tricou’! A, da, are un CLK. Se explică! Invidia e, oricum, superficială şi de scurtă durată.
E posibil ca după aceste râduri, femeia să fii ieşit oleacă şifonată. Deşi toate cele trei sentimente despre care s-a făcut vorbire sunt inutile şi nimic altceva decât o pierdere de vreme, cred că femeia le dă adevărata măsură. Gândiţi-vă bine la treaba asta!
Adică noi, românii, de ce n-am avea şi noi propriul nostru vis. Americanii au. Şi, uite ce bine o duc.
Trebuie să ne stabilim, însă, unul. Ceva specific, ceva pitoresc, reprezentativ, să zicem. Să fie ceva imperativ-pozitiv, să nu semene deloc cu „deşteaptă-te române din somnul cel de moarte”. E nasol ca visul nostru să fie de genul „trezirea băăăă, că ne fură animalele din curte!”. Nu-i bine. Visul românesc s-ar putea lega de muncă. În sensul… „să nu mai muncim”. Există risc de oboseală. Iar oboseala poate „să dea în alte alea”, Doamne Fereşte!
Un alt vis posibil este să mâncăm cu toţii sănătos.
Şi „pe gratis”. Ceva mai călăuzitor ca o ceafă de porc sau câţiva dumicaţi de slăninuţă, nici că există pe lume. Însă fără porci vietnamezi! Ştiu că n-au colesterol dar, vă rog insistent să rămâneţi patrioţi. Porci crescuţi, tâiaţi şi mâncaţi de români, da?
I’m searching for „visul românesc”…searching…searching…
Asta e! Românul invizibil. Ăsta da, vis! Dacă l-am putea aplica, ar fi genial! Italienii ar rămâne fără portofele, însă pe stradă nu va fi picior de hoţ. Vom da vina pe bulgari! Parisul va continua să aibă probleme cu ţiganii, deşi ei nu vor mai exista fizic. Singura asemânare cu vremurile actuale va fi parlamentul: acolo se vor face legi, fără să fie nimeni în sală. Sunt 70-80 de Ipad-uri aprinse şi atât. Mi se pare că mă complic…Visul nostru ar trebui să fie unul mult mai…normal.
Searching…
Am intrat dimineaţă în patiseria de la parterul blocului. 4mp de cocă coaptă sub diferite nume: polonez, trigon, ştrudel. Era o coadă mult prea mare ca să nu mă întreb ce e. Şi nu era prima dată.
Aud pe cineva. „A adus fantezii, nu? Da, da. Bine, ia 6!”
Wow!
Nu era nimic himeric în afirmaţia omului. Chiar fuseseră aprovizionaţi cu fantezii. D-alea cu rahat. O colecţie de foietaj fin ca măta(sea) care avea pe post de bomboană pe colivă, o bucată de rahat colorat. Simt cum moalele capului devine din ce în ce mai moale! Mai aspiraţional de atât nici că se poate. Fantezia cu rahat este România de azi! Mi-e clar! Căutarea s-a terminat!
Ăsta este visul românesc.
Fantezia cu rahat poate fi o stemă pe un drapel. Poate fi parte a unui slogan care să ne aducă dracului turişti: România-avem fantezii cu rahat! Sau cum ar spune domnul Iliescu „wi hev ză rahat fanteziz”. Mă rog, e uşor scatologic da’ poate merge!
Fantezia cu rahat e o minune! E mai tare ca aia cu fabulospiritu’.
Această superbă expresie cu iz patiseric este ca o gagică cu măsuri 90-60-90: perfectă. Conţine în ea optimism şi speranţă. Are un polisemantism (nu e o boală) ucigător, perfect pentru România de astăzi. În plus, alăturarea cuvintelor îţi induce o stare aparte: visarea. Chiar dacă viaţa-i de rahat.
Searching…
Într-o ţară îndepărtată, tot mai îndepărtată de noi, lucrurile sunt exact ce n-ar trebui să fie. Oamenii, la rândul lor, sunt modelaţi dintr-o pastă cu o consistenţă periculos de moale. Până şi o frunză îşi lasă nervurile întipărite pe oamenii-plastilină. Un miros greu de mucegai amestecat cu igrasie te înconjoară brusc şi total, atunci când te apropii de ei. E de la vechime. Oamenii-plastilină au în spate o istorie grea. Neşansa de a fi unde sunt şi neşansa de a fi conduşi de foarte mulţi Nimeni. Conducătorul statului este cel care oferă o cale, o direcţie, o dimensiune politică. Dar el nu are ce oferi. Oamenii-plastilină au ales singuri. Şi tot singuri, suportă. Ieri s-a hotărât să taie. Ce? Orice. Azi se decide să taie dar nu de la toţi. Doar de la oamenii-plastilină de culoare maro. Sunt dizgraţioşi. Mâine? Da, şi mâine e o zi. Ei bine, pentru mâine va hotărî…mâine. Ţara, plină ochi de oameni-plastilină este încă aici. Acum nu mai miroase a mucegai, ci a fum. Ceva a luat foc. Totul a luat foc. Arde mocnit. Pocniturile surde ale vreascurilor urbane devin asurzitoare. El este în mijlocul unei intersecţii fumegânde. Elegant, disperat, dezorientat. În mâna dreaptă ţine o sticlă cu benzină care, la capăt are o cârpă îmbibată cu benzină. O aruncă spre ceea ce mai există. Explodează şi focul se întinde haotic. În mâna stângă are un instinctor din acela roşu. Fuge către foc. Zâmbeşte către foc. Stingătorul e defect. El e defect. Ţara e defectă. Oamenii continuă să se lase modelaţi.
Parcă suntem teleghidaţi. Degeaba planeta asta ţine pe ea sute de naţii, miliarde de oameni care, teoretic, sunt diferiţi.
Suntem perfect identici. Suntem miliarde de gemeni, dacă pot spune aşa. Şi iată că pot.
Trăim după aceleaşi stereotipii care nu ţin cont nicicum de culoarea pielii. E obligatoriu ca, de Crăciun, să te bucuri! De ziua îndrăgostiţilor, să iubeşti! De Bobotează să te arunci în apa rece ca gheaţa ca să înşfaci crucea aruncată de Întâi-credinciosul locului. Dacă nu eşti în stare să suporţi apa rece, ai o altă şansă extraordinară: să participi la o bătaie între credincioşi: pentru apă sfinţită, sau ca să-ţi „întingi”(sic!) cardul prin moaştele nici nu mai contează cui. Dar pentru asta, aşteaptă o sărbătoare mai mare, cu vad…duhovnicesc. Să ajutăm, să dăruim, să fim buni până la extrem. Dar nu tot timpul! Că devine obicei. Nimeni nu mai vorbeşte, cu relaxare şi mintea luminată, de tradiţii, de spirit. Ne bălăcim într-un comercial care, la un moment dat, ne va ucide. Creaţia îşi va elimina creatorul, îl va birui.
N-a venit sfârşitul lumii, în sensul în care-l aşteptam. Adică ceva apocaliptic, aşa cum vedem prin filmele americane pentru idioţi. Şi, pare-se, nici nu vine. Mai avem timp gârlă.
Putem fi ipocriţi, răi, putem urî intens. Cam 350 de zile pe an. În rest, ne putem minţi că suntem nişte îngeri.
Aproape o oră exactă. Banală, previzibilă şi totuşi unică. Deşi ziua are 24 de ore, doar o singură dată, ceasul arată 1:58. În principiu e noapte. Un moment fatal, două minute înainte de schimbare. Ultimele fire de nisip din clepsidră. E grav? Nu. Timp scurs de la minus la plus. Viaţă trăită inexact în ticăiturile orelor exacte. Evoluţie. 1:58 este manifestul împotriva încremenirii. Să nu acceptăm paralizia. Să nu ne drogăm cu o clipă. Dezintoxicarea este imposibilă.
Apa este viaţă! Dar nici în halul ăsta! Şi nu atât de aproape de mine! Şi nu aşa multă! Accept o picătură! Două! Bine, hai, trei! Nici măcar nu e de ploaie. Apă de ploaie. Iese din mine şi e sărată! Mă acoperă precum apa mare Moldova, cu 165 de litri/mp.
Şi are tupeu! Nici măcar nu întreabă: fratele meu, pot să mă iţesc prin pielea matale? Nici vorbă! Iese ca nesimţita şi curge! Deja picăturile de transpiraţie fac o monstroasă coalţie şi băltesc într-o conjuraţie dermatologică. Insuportabil! Sunt tot o reţea de râuri repezi în care transpiraţia învolburată şiroieşte provocând un gâdilat enervant. Curgeţi fetelor, că nu mai aveţi mult de trăit! Stimatele mele picături de transpiraţie vi se pregăteşte ceva! Ei, bine, un duş! Un duş mortal!
Dumnezeu ştie cine l-a Creat. Poate nici El. E scârbos, negru şi pocneşte sub papucul proprietarului. Oamenii de ştiinţă l-au botezat în latină, aşa cum îi stă bine oricărei specii: Blatta orientalis alias Gândacul de bucătărie. Odioasă arătare, inutilă prezenţă.
Venirea primaverii ni-l aduce în atenţie: grăbit, aproape niciodată singur, iubitor de linişte şi umezeală şi mai ales imun la orice spray făcut să-l anihileze.
De ce îi dedic acest post? Pentru că e nesimţit. Dacă l-au botezat gândac de bucătărie, ce dracu caută în sufragerie? Da’ în dormitor? În baie erau trei. Cred că vin vremuri grele.
Fiţi buni! Fiţi proşti de buni! Şi încercaţi să renunţaţi la crucile făcute în autobuz, la trecerea prin dreptul bisericii. Nu valorează nimic! E mai important să învăţăm să ne bucurăm de lucrurile mici care ni se întâmplă. E important să iertăm şi să nu urâm! Dar e foarte greu. Acesta este testul suprem, "grila" examenului la o materie pe care n-o poţi evita: viaţa.
N-am chef. Scriu maine. Sau nu mai scriu deloc.
Aş vrea să fie o biserică în care „Iubeşte-ţi aproapele” să devină „Ba pe-a mătii!”, o înjurătură nevinovată cu un iz insesizabil de pornografie. „Să nu ucizi” să fie „Înjură-mă frumos şi lasă cuţitu’!” iar „Să nu preacurveşti” să devină „Fă-o dar la tarife rezonabile”. Cred că poruncile astea sunt suficiente. Şi, oricum, sunt mult mai lesne de respectat decât originalele.
Primii enoriaşi
Aşa cum am spus şi în episodul 1, alimentele de bază sunt…de bază în acest caz. Le promiţi oamenilor şi le şi dai. Apoi ei încep să creadă în tine şi în tot ce spui.
Biserica Mătii începe să prindă contur.
Biblia
N-avem nevoie. Lăsăm câte un post-it, lipit de uşă. Săptămânal. D-ăla roz. Un post-it gol. A doua zi, trecem şi luăm toate hârtiuţele cu gândurile oamenilor, în ideea că vom crea din ele propria noastră Biblie. Post-it-urile vor fi goale, pentru că oamenii nu ştiu să scrie. Deci n-avem nevoie de Biblie. Şi nici de enoriaşi învăţaţi pentru că încep să pună întrebări.
Biserica
La cârciumă e perfect. Statistic, după slujba de duminică, 80% dintre oameni se opresc la cârcumă. Ceilalţi, sunt deja acolo, încă de seara. Cârciuma este ideală. Pentru că cine-a pus-o-n drum, n-a fost om nebun. Un pic de ţuică sfinţită şi deocheată de fata cârciumarului face bine şi dezvoltă credinţa. În cine? În oricine. Care dă una mică, e Dumnezeu!
Slujbele
Practic, nu e nevoie de un preot sau un pastor. El este ales ad-hoc după berea a 11- cea. Singur va glăsui şi-şi va face simţită prezenţa. EL este beţivul-alfa, masculul după care toată Bisecărciuma îşi va orienta credinţa în viitoarele rânduri de alcool dublu-rafinat.
Puteţi contribui, fiecare după puteri, cu câte un comentariu pus în „Commentul milei”.
