Dacă aş porni acum prin judeţ (ORICE JUDEŢ) şi aş începe să propovăduiesc noua credinţă, sunt extrem de convins că reuşita e de 100%.
-Săru’mâna, sunt pastorul Grigorie de la Biserica Mătii, vă deranjez numa’ un minut…
-Da mamă, sigur…
Credeţi că bucăţica asta de dialog este SF? Nu, nu e.
În România sunt câteva zeci de culte religioase, unele cu aspect de sectă, altele acceptate ca făcând parte din viaţa de zi cu zi. Mulţi îl folosesc pe Dumnezeu doar ca pretext. Intrarea în cult se face pe baza câtorva pungi de făină, o sticlă de ulei şi nişte orez. Le dai p-astea şi omu’ e al tău. Cu familie cu tot. Cu cât e mai sărac satul, cu atât cresc şansele de a-mi impune noul proiect religios.
Practic, ce-ar trbui să fie Biserica Mătii? Hai că mă gândesc bine de tot şi vă spun mâine. Simt că o să fie bine.
PS: Mătii fără cratimă. Dă mai bine pe frontispiciu.
Cu prezervativ sau fără? Poate că asta ar fi prima întrebare dacă situaţia n-ar fi aşa de complicată. Toţi am făcut sex în România. Dar cu ea? De ce să n-o vedem plină de voluptate, cu formele ei (de relief) pline de senzualitate, cu privirea aspră dar erotică, de ţară chinuită de istorii nedrepte şi războaie câştigate prin amabilitatea adversarului.
Dacă te-ai născut aici e mai greu. Se cheamă că te dedai la un act incestuos. Prea multă apropiere, strică. Totuşi, peste un milion de români au ales să facă sex cu România.
„Îmi bag pula-n ea de ţară. Plec în…” şi urma destinaţia.
Sec şi ireversibil. Pentru că mişcarea copulatorie presupune un dus şi un întors. Aici n-avem decât dus.
Ea nu protestează. Dar nici nu-i face plăcere. E o ţară frigidă şi aproape indiferentă la foiala ce i se întâmplă.
De la Schimbarea la faţă a României, text scris de Cioran cu peniţa înmuiată în dezamăgire, parcă nu s-a mai întâmplat nimic notabil în a caracteriza un pământ natal, o istorie plină de goluri. Irepetabilii ani ’30! Cultural, ne-ar prinde al dracului de bine o perioadă ca aia! Numai cultural!
Revin la sex. Pe atunci, România era o puştoaică plină de curiozitate, avidă să experimenteze. A experimentat, a greşit, a căzut, s-a ridicat, a făcut crize de gelozie. Era o ţară cu iniţiativă, care nu făcea mare efort să aducă în patul propriei istorii, oamenii mari ai vremii. Toată lumea se simţea bine, fără regrete.
Apoi comunismul. Sexul devine subiect tabu iar ea, România, o sclavă târâtă prin bordelurile activiştilor. Doar unii puteau face sex cu ea! Şi fără exagerări, pentru că se auzea mai sus!
40 de ani de îmbătrânire prematură, violuri în grup ştiute de Miliţe şi acoperite de Partid, copii din flori, relaţii doctrinar-încordate cu oamenii lui Stalin şi Lenin.
Câteva momente de strălucire forţată, în anii ’70, când doi preşedinţi americani au avut-o aproape cu totul. Era cât pe ce să devină, cam peste noapte, o curvă de lux. A fost momentul ei. Ghinionistă în dragostele politice, România s-a resemnat. Sărăcia şi aerul irespirabil au făcut-o să coboare în stradă şi să accepte orice. Şi cu oricine.
Anii ’90. După ce peştelui ei, i-a fost luat mau’ în ziua de Crăciun a lui decembrie ‘89, România s-a simţit liberă. S-a oferit pe sine, de bunăvoie, pentru partide de amor liber. De-acum, era a nimănui şi a tuturor. Şi, încă este.
Cu mac, cu sare, cu susan, acel cerc din făină rumenită mă face să salivez de câte ori simt cel mai palid miros susceptibil să aparţină unei covrigării. Nu costă mult. Niciodată n-a costat mult. E mâncarea săracului dar nici bogaţii nu se dau în lături. Îngraşă. Covrigul îngraşă, nu gaura. Rolul găurii nu poate fi definit clar. Ea este acolo fiindcă trebuie să fie. EA este însăşi creaţia covrigului. Atunci când mâinile brutarului împreunează şi răsucesc micul sul de cocă, se naşte EA, gaura covrigului. Practic, un NIMIC, o formă efemeră care trăieşte atât cât hotărăşte foamea clientului. Dacă studiezi atent un mâncător de covrigi, observi că pofta cu care se aruncă asupra acelui inel de făină nu dă nici o şansă găurii. Ea pur şi simplu are rolul unic de a ne arăta covrigul. Dacă nu ar fi ea, gaura, noi nu am mai putea să „ţinem” acel covrig. Gaura covrigului este ESENŢA lui, motivul existenţei sale, cum am spus, efemere. Gaura nu are nici gust, nici miros. Dar are spirit, fiindcă este o formă. Gaura,prin excelenţă, este rotundă. O formă geometrică, un cerc banal. Fiecare dintre acele găuri care se nasc, cu miile, în fiecare oră, prin covrigării anonime neştiute de nimeni, moare fără să fie „înţeleasă”. E un blestem. Ea, gaura, se bazează pe covrigul ei, are încredere în el, şi cu toate astea trăiesc împreună acelaşi sfârşit. Nici covrigul şi nici gaura lui nu au putere să se opună. Se nasc şi mor împreună.
După toate calculele mele acesta este primul post. Şi nu e Postul Paştelui! Ba e! Dar nu la el vreau să mă refer. Ca să înţelegeţi ce se întâmplă pe www.cacamaca.com, vă spun doar atât: treceţi rapid prin cele trei pagini principale ale blogului: Blogul, Scheletul şi Spiritul. În pricipiu, pe acest blog veţi găsi, în fiecare zi, ceva interesant. Când nu veţi găsi nimic, gândiţi-vă la cât de interesant este acel nimic. Foarte curând voi publica un post care se încadrează în categoria Filosofie de Stradă şi care va fi legătura cu trecutul acestui proiect. 
