Să zicem că azi a murit un om. Un medic foarte cunoscut, respectat. Ceea ce s-ar putea numi "monstru sacru" al oftalmologiei romanesti. "Profesorul" unor generatii intregi de medici specialişti pe vremea când în România se făcea şcoală. Ştiţi care au fost ştirile în principalele buletine ale televiziunilor? Sinona Senzual care a fost prinsă fără carnet în trafic. Şi, evident, clanul Butoane cu ultimele isprăvi. Nimic despre DR. Benone Cârstocea. Sau aproape nimic. Dacă ar veni ACUM sfârşitul lumii nu mi-ar părea rău. Deloc.
Nu e nimic şocant! Cu bani îţi poţi cumpărat absolut orice. Material, pământesc, pipăibil.
Dar nu-ţi poţi cumpăra zile. Poţi să ai cancer şi să mori la 102 ani. Dar poţi şi să n-apuci 60. Am fost contemporani cu un geniu aşa cum bunicii şi străbunicii au avut parte de a respira vremile altor genii. Acum nu ne dăm seama exact. Trăim vremuri povestibile.
Despre ce să scriu? Despre binefacerile unei pauze sau despre greutatea de a-mi tine un cuvant? Despre dor? Despre timpul care nu mai ajunge? Pana la urmă voi scrie despre toate astea. Dacă un singur om va citi, voi fi mulţumit.
Da. Din 1 octombrie, postări zilnice. Un nou creier, alţi neuroni, alte idei. Totul, mai curat şi mai uscat. Din 1 octombrie 2011.
Nu e un film. Asta e clar! Valurile erau reale, autobuzul care a ajuns pe o clădire de 3 etaje e adevărat. Casa urcată de ţunami pe o şcoală e o dovadă. Morţii, miile de morţi sunt acolo.
O tragedie sau o lecţie?
O întâmplare sau un avertisment?
Sunt câteva lucruri care ar trebui să ne intre bine în cap:
1. Nimic nu e sigur în viaţa asta.
2. Faptul că, în România, ni se spune că nu ne-am putea confrunta cu aşa ceva, nu trebuie să fie neapărat un adevăr.
3. Putem muri mâine. Toţi.
4. Acum spălăm maşini în faţa casei, fără să ne pese. Mâine s-ar putea să dăm în cap pentru un litru de apă stătută.
5. Lucrurile materiale nu fac doi bani. E mult mai important spiritul.
6. Credinţa în(tr-un) Dumnezeu nu e garanţia că apuci ziua de mâine.
7. Gradul de dezvoltare al unui stat nu are legătură cu şansa pe care o are în situaţii limită. Şi statele pot avea ghinion, la fel ca oamenii.
8. Centrala atomică e un lucru util. Şi, uneori, mortal.
9. Se poate muri în masă din cauze naturale. Calamităţi naturale.
10. Pământenii se cred stăpânii planetei. Fals.
Aerul irespirabil de Românie guvernată cu curu’ devine…sufocant. Am depăşit pragul psihologic al celor 20 de ani de care vorbea Silviu Brucan. El e mort, noi mai trăim. Ca să folosesc un stereotip cretin…el e într-o lume mai bună, noi…dăm 6 lei pe un litru de benzină. Dar asta nu e tot!
Acum avem dovada că roşiile cu gust de papuci de plajă sunt chiar din ce par a fi: plastic. Dar asta nu e tot! Toate legumele şi fructele sunt îndopate de chimicale până la refuz. A fi vegetarian devine, în aceste condiţii, o mare provocare. Cine apucă 30 de ani să facă un pas în faţă!
Gaddafi is the best! Omu’ are o încăpăţânare demnă de o cauză mai bună. Dar e de apreciat. Nu-l cred nebun. Joacă doar pe o carte. La risc. Nu-s mulţi care ar face asta. Dar asta nu e tot! Cică ar exista români care luptă pentru el. Pentru banii lui adică. Trăiască prietenia româno-libiană pe timp de război civil.
Postul Paştelui ne face mai buni. Am văzut asta la tv. De 8 martie femeile din Buşteni s-au bătut pentru nişte ghivece cu flori de la nea primaru’. Peste 90% din populaţie este creştină şi foarte ataşată de biserică. La fiecare mare sărbătoare apa sfinţită se obţine prin lupte. Cu jandarmii sau cu ceilalţi credincioşi. Dar asta nu e tot!
Singurul lucru care mi se pare că merge ca uns în ţara mea este teleshoppingul. De acolo şi expresia „Dar asta nu e tot!”. O auziţi mereu, la fiecare produs care, când te aştepţi mai puţin, are o caracteristică surprinzătoare. Sau o piesă în plus pe care o primeşti, obligatoriu, pe gratis. „Dar asta nu e tot” este o promisiune care te ţine lipit de ecranul televizorului. Ca să vezi ce vor ei să vezi.
În 2012 vin alegerile.
Şi, poate, sfârşitul lumii. Dar asta nu interesează pe nimeni.
Nu fizic. Nu psihic. Sau poate psihic, puţin. Dar sigur, metafizic. O înţepeneală inexplicabilă a neuronilor s-a instalat în cutia care nu i-a aparţinut niciodată Pandorei. Cine ar vrea un craniu gol al unui viu? Se întâmplă lucruri care merită notate, scrise, apreciate sau depreciate. Ea, o ea, continuă să mă bântuie şi, poate, blocajul i se datorează într-o măsură destul de mare. Încerc să deduc, să înţeleg, să anticipez. Inutil. Încerc să visez, să influenţez mental, să mă rog. Degeaba. Viaţa trebuie trăită exact în parametri în care a fost gândită acolo. Acolo unde ni se gândesc tuturor vieţile. Şi acum Păunescu. Nici măcar despre el n-am putut scrie la timpul plecării sale Dincolo. N-am putut. L-am cunoscut personal în urmă cu vreo 10 ani pe când venise la mare cu Cenaclul Totuşi Iubirea. Nu era ca pe vremurile „Flacării”- despre care ştiam de la ai mei şi din presa ultimilor ani. Dar era frumos. Un folk sincer şi câteva mii de oameni fericiţi. Şi căldură. Căldura era Adrian Păunescu. Un magnet. Aşa l-am perceput şi aşa-l simt şi acum. Am făcut câteva fotografii foarte frumoase, nişte portrete pe care, dacă le-aş găsi, le-aş publica aici sau aiurea. Să pleci la 67 de ani nu-i bine deloc. Dar să marchezi o ţară întreagă cu prezenţa ta este excepţional. Nu are de ce să fie supărat. Atât a trebuit să fie. Plus că, noi, nu avem nici un motiv să-l uităm. Adrian Păunescu există.
Nu obişnuiesc (de fapt, nu vreau) să pun pe acest blog texte scrie de alţii. Mircea Eliade nu este "alţii", deci fac excepţie. Votul greşit al parlamentarilor aflaţi într-o moarte clinică inexplicabilă, m-a determinat să postez acest fragment năucitor de actual. Vă rog, vă rog deci…vă rog citiţi-l!
Pilotii orbi – M.Eliade – 1937 (fragment)
Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care detine “puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.
Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã: acesti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd.
Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nostru este condusã de niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îsi continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte.
Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.
Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.
Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai istoria stia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de cea capitalã: instinctul statal.
Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze. […]
Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã pânã în mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu sã treacã ziua, sã vin�� noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi.[....]
Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc.Uitând, sãracii cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru odatã cu introducerea secarei ( la sfârsitul Evului Mediu ), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenta tãranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mãlaiul a adus pelagra, austriecii în Ardeal si “cultura” în Pricipate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politicã si administrativã.
Toatã Muntenia si Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat; cãrutele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul si pestele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã substantialã. Pilotii orbi au creat, însã, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi cu peste ca sã nu scadã pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, peste sãrat. Si acum, când populatia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã si aspirinã, ci printr-o hranã substantialã.
Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar si to mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva veacuri…….
…Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteazã în ceasul de fatã – instinctul statal – nu vãd suvoaiele slave scurgându- se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.
Cã pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – putin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnã un stat. Si asta e destul ca sã începi sã plângi.
[Vremea, Nr. 505, 19 Septembrie 1937, p. 3]
Lipsa de chef şi inspiraţiune a determinat pauza de aşternut cuvinte pe acest blog. Şi subiectul acestui mic post de bună regăsire nu este nicidecum trist ori morbid. Sau, mai rău, cu ceva gânduri negre, d-alea de le zice sinucigaşe.
Naşterea, căsătoria şi moartea sunt cele trei stări importante ale „ciocnirii” noastre cu planeta Pământ. Nimic nou, până aici. De mii de ani, aceste momente sunt marcate prin ceremonii speciale, care să-i facă pe cei implicaţi să nu le uite niciodată.
Trecem peste epocile pietrei, fierului, Ceauşescu, Iliescu şi chiar Băsescu. Ajungem azi.
E greu să ştii ce se întâmplă exact. Dacă eşti în casă, auzi brusc un cor de claxoane. „Cine-o mai fi murit?”, vorba buncă-mii. Mă uit pe geam. Nu murise nimeni. Era o nuntă iar oamenii păreau veseli, mireasa zâmbea dintr-un Hummer galben…deci decesul nu se confirmă.
În centru, trafic „de coşmar”, ca să scriu aşa ca pe la televizor. De undeva de pe bulevard, din spatele meu, încep claxoane. Numi dau seama ce poate fi şi mă gândesc la isteria unor şoferi care se claxonează înainte de a se bate. Claxoanele continuă si sunt deja convins că un alt cuplu a decis să-şi pună pirostriile. Şi ştiu, ştiu…aşa se face. Se claxonează ca să ştie toată lumea că el o iubeşte până când moartea îi va despărţi. Coloana de maşini ajunge-n dreptul meu. Toate autoturismele au prosoape la oglinzile retrovizoare. Şi maşina mortuară are. Nu s-a căsătorit nimeni. Tocmai a murit. Şi probabil că răposatul stătea pe undeva prin apropiere, că aşa se face: când convoiul funerar ajunge în cartierul sau pe strada decedatului se dau claxoane. În semn de respect şi aducere aminte, probabil.
Nu pot înţelege de ce această „gestică de masă” trebuie neapărat să fie bifată la ceremonii. Practic, diferenţa dintre nuntă şi îngropăciune este că la convoiul celei din urmă, o persoană nu mănâncă. Şi nici nu mai bea. Niciodată.
