Viteza cu care tehnologiile ne invadează viaţa este incredibilă. Vorbim de „noi tehnologii” dar până să terminăm o propoziţie, tehnologia în discuţie e deja veche. Şi asta e vizibil în special în comunicaţii şi echipamente casnice.
Isteria mondială care a cuprins populaţii de culturi total diferite este cel puţin îngrijorătoare. Iphone, Ipad, plasme, .LCD-uri şi, mult mai recent LED-uri. Mai putem fără ele? Evident că da! Dar vrem să trăim fără ele? Nu. Deci, putem dar nu vrem. E simplu.
Iphonie – dependenţa de telefonul celor de la Apple. Dacă vorbeşti mai mult despre el decât…la el eşti grav bolnav.
Ipadism – are deja o formă cronicizată datorită istoricului şi experienţelor cu telefonia. Ipad-ul trebuie utilizat indiferent dacă ai sau nu nevoie de el. Fii cool, ce dracu!
Plasmofilie – chiar dacă nu te uiţi la televizor e bine să ai măcar două în casă. Diagonala de 82? Eşti nebun? Vrei să facă vecinii mişto de tine? 120 cel puţin. Şi nu plasmă că d-aia are tanti Rodica, femeia de serviciu de pe scară. LED, frate! Se vede..ceas. Costă mult dar de-aia sunt bănci, ca să iei credit!
Din păcate n-am sesizat la nimeni dependenţa de carte. E şi asta o boală. Se numeşte culturalism. Însă noi suntem un popor sănătos din acest punct de vedere.
Nu mi-am cunoscut niciodată părinţii. Pur şi simplu am fost. Şi văd că sunt, încă. M-am trezit într-o dimineaţă în ochiul drept al unui tip cam la vreo 40 de ani. Stăteam într-o aglomeraţie gălbuie şi cleioasă. Ceva despre care aş spune că erau urdori. Clipitul omului îmi provoca o ameţeală teribilă şi abia mă ţineam să nu alunec. Aştept să mergem la baie. Dacă se spală pe ochi, cu atât mai bine. Poate ajung pe undeva mai bine. Pe oglindă. Sau, mai bine, în paharul cu pasta de dinţi. Pe interior miroase fabulos. Ştiu asta pentru că am mai fost la cineva.Doamne ajută!
Încerc să văd ce se petrece. Tipul se scoală din pat şi, când credeam că merge la baie, se îndreaptă către televizor şi-l aprinde. Erau nişte ştiri. Văd greu pentru că omul clipeşte des şi când nu clipeşte stă cu ochii mijiţi. E 1 decembrie şi se arată ceva cu nişte parade militare. El îşi aprinde o ţigară dar nu pare deloc atent. Schimbă posturile într-una şi se opreşte tot la o ştire despre o inaugurare de autostradă. N-aud bine ce se zice la televizor dar pe el, da: Morţii mamii voastre, în afară să ne aruncaţi praf în ochi, altceva mai ştiţi?. Apoi închide nervos televizorul.Tresar. şi nu pot să nu mă gândesc: oare aşa o-i fi ajuns şi eu în ochiul lui? Cine m-o fi aruncat acolo? Şi ce treabă are asta cu România? Mă rog…puţin îmi pasă cum am ajuns în ochiul omului. Să se spele odată şi am terminat povestea.
Se pare că n-am noroc. Tipul se îmbracă. Mă uit prin casă şi văd grămezi de haine purtate, nespălate. Sunt ameţit complet. De ce trebuie să clipească atât de des? Mergem la frigider. Poate vrea să mănânce. Pe masa din bucătărie este o conservă pe care scrie ton mărunţit. E deschisă şi miroase neprietenos. Pentru prima dată mă simt în siguranţă în ochi. Nu mănâncă. Se uită pe frigider şi ia o hârtie pe care scrie ceva.Între clipelile enervante apuc să văd destul de clar: nume I. Gheorghe, vârsta 40 ani, ocupaţie şomer . diagnostic: conjunctivită acută. Scrisă urât şi semnată de o doamnă. Pfah! Era o reţetă. Acuma imi explic ce e cu atâta mizerie în jur. Clei galben şi lacrimi uscate. Nimeni nu mă bagă în seamă. Oricât aş striga. Omul nu mă aude iar lacrimile parcă au încremenit.
Tipul ia reţeta, o bagă în buzunarul pantalonilor pe care-i trăsese în grabă pe el şi iese în hol. Undeva, lângă uşă, un pantofar vechi. Ia o pereche de adidaşi albaştri care au cel puţin vârsta lui şi iese. Mergem la doctor, cred. Mă aşteaptă o zi grea. Cineva mă va scoate din ochiul lui. Dar până acolo mai e. Văd scara blocului mâzgălită pe toţi pereţii: „loc de dat cu capu” „muie”, „steaua”, „andreea love”, „cocaine”. Nu înţeleg. Trecem repede pe lângă cutia de scrisori arsă şi lovită. Ce lume!
Afară era moartea. Am crezut că până aici mi-a fost. Un vând ca biciu’ lovea pe om în faţă. Neştiindu-mă acolo, probabil cu un gest inconştient, mă proteja închizând ochii.
Imi doream să fiu oriunde numai acolo nu. Pe un dulap de bucătărie, într-un şifonier! Viaţă, frate!
Chinul era continuu, căci vântul bătea din faţă din ce în ce mai tare. Vreau să ajungem undeva. Cât mai repede! Strada e animată de lume, plouă şi e rece. Tremur tot şi pentru că n-am nici un chef să mă prăbuşesc în bălţile de pe trotuar. Mi s-a întâmplat asta odată şi n-a fost bine. Paramecii sunt nişte jigodii iar în euglena verde nu poţi să ai încredere. Am încercat să le spun: băi, toţi suntem microcopici, toţi! Degeaba. Au începu cu jigniri că, vezi doamne, io aş fi un nimeni pentru ei. Am plecat cu primul pantof care mi-a venit în cale. Nu mai vreau să-mi amintesc.
Gazda mea mergea grăbită în continuare. Se uită atent în dreapta şi intră într-un loc întunecos dar cu lumini multe, colorate. Aparate cum mai vzusem: Game Slots, Play&Win. Cere două fise. Eram într-o sală de jocuri… Mediu cunoscut. Am vreo 6 luni de casino, sub o masă de ruletă. Şmecherii ca acolo n-am văzut decât la Guvern, unde am stat cam 2 ani dar mi-e şi scârbă să vă spun.
Domnul Gheoghe se pune pe scaun şi începe să joace la pokere. Plictisitor. Partea bună e că din cauza vântului de afară atmosfera din ochi s-a mai înviorat. Lacrimile se agită iar chestia aia galbenă murmură ceva ce nu înţeleg. Mă ascund la coada ochiului. Prefer să nu vorbesc cu necunoscuţii, mai ales că ştiu de alte dăţi că, lacrimile fac urât dacă văd chestii străine în ochiul pe care-l au în grijă.
Gheorghe joacă tare. Joacă şi pierde aproape tot. Loveşte cu pumnul în aparat şi ieşim. Traversează un bulevard lat şi plin de şanţuri şi mergem aşa, pe celălalt trotuar, cam vreo 5 minute. La parterul unei case, deasupra uşii, scrie Oftaogie. Parcă ceva lipseşte…Literele sunt căzute. Doctorul n-are bani să repare scrisul, probabil. Intrăm. O doamnă grasă, cu o pereche de ochelari groşi care-i acoperă toată faţa, ne întâmpină:
-Spuneţi.
-Da…doamna doctor, am o reţetă aici…am conjonctivită şi domnu doctor, deci, care mi-a dat-o e plecat din localitate şi deci io nu ştiu ce tratament…
-Păi cum domne…colegul meu nu v-a prescris un tratament?
-Ba da…dar nu am înţeles ce să iau şi mi-a fost ruşine…şi nici nu prea am bani şi…uitaţi-vă ce am la ochi.
Văd îngrozit faţa doctoriţei cum se apropie de mine. Se uită prin ochelari. E aşa de aproape că îi văd mustaţa. Scârbos.
Şi dialogul dintre ei începe iar:
-Mda, e conjunctivită, aşa cum scrie. Dacă mai stai mult o să ţi se lipească ochii de tot.
-Asta vă rog să faceţi cumva…
-Ia loc acolo, ca să-ţi curăţ…
Iuhuhuuuuu! Igienă! Igienă făcută de profesionişti. Mi-e frică, totuşi, că cine ştie une dracu ajung. Îngân rugăciunea firelor de praf…Firul nostru care eşti în ceruri…etc etc.
De ochi se apropie un şerveţel ţinut de mâna doctoriţei care, sigură pe ea, şterge pleoapa de jos. Încerc să mă ţin dar degeaba. Un fâşâit enervant imi astupă auzul şi mă trezesc înconjurat de un peisaj feeric: parcă e un basm de iarnă, totul e alb. Sunt în şerveţel.
-Ia-l şi ţine-l în mână că-ţi pun picături…îi zice madam doctor.
Cu toţii ştiţi destinul şerveţelelor folosite. Deşi mă scald într-un miros fin, nu-mi sună bine. N-apuc să cad pe gânduri, căci o zdruncinătură ma ia pe sus. Sunt strâns în şerveţel şi în mâna solidă a omului meu. Nu înţeleg nimic.
Ba da. Pe Gheorghe îl mănâncă nasul şi vrea să se folosească de şerveţel. NUUUU! Nu e igienic! Sunt terminat! În nas? N-am fost niciodată acolo! Nuuu!
Văd faţa lui Gheorghe, bărbia nerasă, buzele uscate, o nară, o nară…ce vrea să facă? S-a şters. Am o perspectivă nouă. Ştiţi cum e să stai la gura unei peşteri? Cam aşa simt eu acum. Dar nu mă pot mişca. Dacă ating un fir de păr, îl fac să strănute şi am rău de viteză.
-Hei bună! aud în spatele meu.
-Ce vrei? Cine eşti?
Am în faţa ochilor ceva umed, incolor…
-Sunt Secreţia. Secreţia nazală. Vrei s-o facem?
-Ceee? Adică ce.
N-am mai apucat să aud nimic. Un vârtej mă cuprinse cu totul şi un zgomot ca de uzină mă facea să mă dau de toţi pereţii. Am intrat pe un tunel cu lumini verzi şi galbene care se învârteau ameţitor apoi…apoi am simţit ceva catifelat că mă înconjoară. Era o batistă.
Cee ce n-am făcut ca fir de praf, voi face acum. Poate mucii se bucură de mai mult respect în România.
Un blog aberant, enervant şi mai ales elucubrant ! Pentru posesorii de neuroni, cărora nu le este lene să gândească. Pentru oameni dar şi pentru femei:) Serios! Merită să pierzi 5 minute prin el !
(descrierea blogului pe diverse directoare)
Am găsit această problemă de mate într-o culegere de clasa a 3-a. Eu am terminat generala mai de mult, deşi nu-mi explic cum dracului am trecut de clasele I-IV. Săracii copii!
PS: Am pus şi rezolvarea ca să nu vă apuce vreo migrenă.
Ionuţ numără maşinile care trec prin faţa ferestrei lui. Având doar 5 ani, mai greşeşte la numărătoare. Până la 19, numără corect, dar după aceea în loc să spună 20, zice 30. La fel cu celelalte numere, care se termină în 9. Dacă ar ajunge la 29, următorul număr ar fi 40, după 39, zice 50 şi aşa mai departe. În total a numărat 96 de maşini. Câte maşini au trecut de fapt ?
Rezolvare:
Primele 19 maşini sunt numărate corect.
Ionuţ numără apoi, de la 30 la 39, înca 10 maşini.
După aceea, de la 50 la 59, alte 10 maşini.
De la 70 la 79, alte 10 şi de la 90 la 96, alte 7.
În total Ionuţ a numărat 19+10+10+10+7=56 maşini
Mă întreb ce va ajunge Ionuţ în viaţă…
Aproape toţi olimpicii români sunt rockeri. Evident, nu toţi rockerii sunt olimpici. Şi nici români.
PS: Pe bune, uitaţi-vă în cercul vostru de prieteni şi veţi vedea că, cel puţin prima afirmaţie e adevărată.
Timizi, curioşi, neîncrezători. Cam aşa i-aş caracteriza pe primii vizitatori ai acestui proiect web. Numai că mi-au ajuns la urechi câteva păreri legate de postările din Auzenii. Părerile spun aşa: „pff, cam seci bancurile!” Ceee măăă? M-au apucat dracii. Care bancuri? Mă simt nevoit să repet: ce pun în Auzenii sunt chestii auzite PE BUNE de mine sau de alţii, prin locuri mai mult sau mai puţin publice.
Una peste alta, pentru cei mai noi pe aici, fac precizarea: ca să vă lămuriţi citiţi în ordine:
Blogul
Scheletul
Spiritul
Luminare plăcută! 
Sf. Valentin, Dragobetele , 1 martie şi 8 martie! Astea da Patimi, frate! Uite că au şi trecut pe…simţite pentru că au lăsat mici cratere financiare prin buzunarele masculilor.
Cât de mult mai contează chestia asta cu Dragostea, cu sentimentele pline de libidinoşenie? Pentru unii, destul de mulţi, contează. Încă!
Ca să vedeţi că nu degeaba am ajuns în secolul 21, iaca mai jos ce găsim în meniul celor mai multe telefoane, la „Şabloane”. Nu-i mişto? Adică ea, săraca, tastează de-i sare oja de pe unghii şi tu, ca un nesimţit, dai un reply sictirit. Ce-mi place să fiu nesimţit!!!!
